Selfies, they call ‘em, and that makes sense ‘cause even though they’re sending these pictures to others, it still smells like selfish to me. Is that why they call it an „I phone”? ‘Cause it’s all about me me me. Like talking to hear yourself talk.
― David Duchovny, Holy Cow

Este Selfie-ul o formă de manifestare a narcisismului?

În lumea plină de povești grotești a anticilor și medievalilor își găsește locul și cea legată de fascinatio: puterea supranaturală pe care o putea exercita un obiect sau o imagine asupra minții umane. Supranaturală întrucât nu presupunea contactul direct, ci lua forma unei priviri piezișe aruncate asupra obiectului interzis (fascinus-ul = corespondentul roman al falusului).

Plecând de aici, sau de oriunde altundeva, putem spune că adorația imaginii interzise i-a preocupat pe oameni de când e lumea lume. Și auto-imaginea oferită facil azi de tehnologia smartphone-urilor le permite celor de la American Psychiatric Association (APA) să clasifice “selfie-ul” în categoria bolilor mentale.

Uităm însă că oamenii au făcut asta mereu… De fiecare dată când un neandhertal își lăsa amprenta mâinii pe peretele unei peșteri, nu făcea decât să strige: Hei, EU sunt aici! Sau: Hei, EU am fost aici! Eu, care eu?

Am făcut asta cu toții, încă de pe vremea când scrijeleam bancile școlilor cu numele noastre. Toate astea nu sunt decât semnături personale, deși nu făceam decât să imităm ce au făcut milioane înaintea noastră.

Selfie-ul este o semnătură. Obiceiul de a-ți pune amprenta pe obiecte devine obsesiv în definiția celor de la APA atunci cînd nu mai știi precis care este semnătura ta originală.

Acum, să privim imaginile de mai jos:

Self-Portrait with Grey Felt Hat Vincent van Gogh
Self-Portrait with Grey Felt Hat, Vincent van Gogh (1853 – 1890), Paris, September-October 1887
Design Toscano Durer Self Portrait
Design Toscano Durer Self Portrait, 1498

 

Există o diferența reală între aceste portrete și miliardele de selfiuri postate zilnic online? Poate este aceea că ne gândim prea mult timp DOAR la noi, cine suntem și cum suntem percepuți de cei de la care căutam validarea. Trivialitatea intervine în existența noastră cotidiană odată cu tendința de a ne reduce persoana la o imagine sau la o mie de imagini (simulacre) care așteaptă aprobare (prin like-uri, share-uri ori comment-uri admirative).

Adevărul propriei noastre existențe se află în mâna celorlați, la un like distanță. Este un adevăr facil și la îndemână. Gândim în imagini. Mai nou, trăim în și prin imagini. În ultmă instanță, există selfie-ul perfect? Cu toții ne aflăm în căutarea lui. Dar cât de satisfăcător ni se va părea el, odată găsit, râmâne să aflăm fiecare în parte. Selfie-ul ultim, originar, perfect, ori nu există, ori se află bine ascuns în faldurile lăuntrice și imperfecte ale minții noastre. Sau „pesemne c-a și venit de vreme ce n-a mai venit.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *